Cuvinte-cheie: lumină, Creștinism, Antichitate, artă, biserică, icoană, simbol
Rezumat:
Studiul de față încearcă o identificare a temei luminii în imaginarul artei antichității greco-romane și al artei creștine, printr-o analiză comparativă a contextului și a evoluției limbajului artistic de dinainte și de după creștinarea Imperiului Roman. Un criteriu esențial în înțelegerea noii paradigme estetice și în evidențierea mijloacelor de expresie artistice, caracteristice celor două perioade delimitate temporal de evenimentul Întrupării, este modul în care conștiința artistică se raportează la divinitate. Acceptarea sau nu a Revelației, reflectarea în arta cultică a faptului că Dumnezeu S-a făcut Om și că are un Chip, vizavi de celelalte căutări filosofice și sisteme religioase care îmbracă în chipul zeilor ideea despre divinitate și atributele ei, personificând-o sau imaginând-o simbolic, fac diferența. Dumnezeu se comunică omului prin lumină, lumina fiind numitorul comun al oricărei epistemologii, fără a pune în concurență sau în opoziție cunoașterea care vine în întâmpinarea noastră prin Revelație cu cea dobândită de om prin experimente științifice. Paradoxul este o marcă a luminii. Știința a dovedit-o prin dualismul undă-particulă a mecanicii cuantice, iar teologia o confirmă deplin. Lumina este o Persoană care afirmă despre Sine că este „Lumina lumii” (cf. Ioan 8, 12).
Pagini: 85-140